În concordanță cu identitatea sălii teatrelli, interviurile vor explora caracterul unic al fiecărui act artistic și legătura specială care se creează între artist și public.
1. Ești la a doua producție jucată la teatrelli. Cum crezi că resimte publicul aceasta dualitate mai ales într-o sală în care bariera dintre spectatori și actori este practic inexistentă?
În principiu, producțiile mele, sau doar cele în care apar, presupun o complicitate cu publicul. El este aproape tot timpul inclus, tot timpul i se conferă sentimentul că poate interveni. Realitatea este că el are doar această impresie, însă nu o poate face cu adevărat și nici nu are când și unde. Dar se simte foarte implicat, este parte din spectacol, de multe ori actorii din piesele mele privesc direct către spectatori, se adresează lor. Astfel, nu există o barieră tocmai declarată.
2. Cum reacționezi când cineva din public se implică prea mult în piesă și intervine într-un mod în care nu poate fi ignorat?
Dacă acest mod este unul inteligent și nu poate fi ignorat, trebuie să ținem cont de intervenție. De exemplu, în piesa ”7 Zile din viața lui Simon Labrosse”, ne adresăm direct publicului. Mihaela (Teleoacă) se adresează tuturor oamenilor din public – îi îndeamnă să se ridice, să inspire, să expire. Deci reacționează pe măsura așteptărilor. Dacă nu reacționează astfel, poți interacționa cu el să îl conciliezi, iar dacă nici acest lucru nu se întâmplă, atunci este nevoie de o intervenție de la forțele de ordine.
3. Povestește-ne un moment deosebit trăit pe scenă.
Știi, nu sunt un mare tragedian care joacă în spectacole ce storc lacrimi, ca să pot spune ”Domnule, în acea zi am simțit o trăire copleșitoare.” Colegi de-ai mei au trăit asemenea momente, însă. Bucuria mea stă în momentele în care îmi dau seama că publicul gustă spectacolul, iar dacă la final pot vedea că sunt destinși și au dat uitării stresul și cotidianul care ne uzează atât de tare. Acestea sunt momente deosebite de împlinire personală. Scopul meu ca artist nu este să schimb viețile, sau să fac oamenii să își pună întrebări pe care nu și le-au mai pus, ci să îi fac să uite pentru o oră de problemele pe care le au.
4. Dar unul stânjenitor?
Stânjenitor, dar nu tragic, a fost un moment la Teatrul de Comedie, când am jucat piesa ”Avarul” de Moliere. În acest spectacol îmi fac intrarea din sală și joc rolul unui patron care a venit să cumpere Teatrul de Comedie în timp ce se joacă acest spectacol. Eu mă adresez actorilor de pe scenă: ”Mai tare!”, iar aceștia se uită către sală ca și cum cineva din public a îndrăznit să li se adreseze. Le mai spun încă o dată: ”MAI tare!”, iar după ce aceștia încep să ridice tonul vocii, le spun ”Mai rar!”. Abia în acest moment reflectorul se îndreaptă către mine și publicul își dă seama că joc un rol. Dar de obicei, după a doua intervenție le este clar că face parte din piesă.
Într-una din dăți, însă, o doamnă din public s-a răstit la mine în mijlocul intervenției: ”Domnule, dar este inadmisibil! Dacă și la teatru apar tot felul de impertinenți…” . În acel moment, neintenționat, eu mi-am scos pistolul, pentru ca boierul avea și un pistol, iar reacția dânsei a fost : ”Ia uite! Mai e și bodyguard!”
5. Cum reacționezi când îți dai seama că ai uitat replicile?
Ce-ți spun ție acum, le spun și actorilor. Dacă nu mai știi textul, sau nu mai știi ce să mai faci, cea mai bună soluție este să te uiți în ochii partenerului, care sigur te va scoate din acea situație. Faptul că te uiți la el îi distrage atenția spectatorului, iar acesta nu își va da seama ce s-a întâmplat. Asta este bine, înseamnă că spectacolul merge mai departe. Trebuie să faci lucruri care să suplinească măcar prin acțiune cuvintele care lipsesc.
6. De ce te temi cel mai mult când urci pe scena ca actor?
Mă tem ca nu cumva să deziluzionez spectatorii, să le pară rău că au venit. Dar, de fapt, pe scenă nu te temi de nimic, este singurul loc în care nu te temi de altceva decât de propriul tău sistem de a lucra pe scenă. Teatrul este locul în care se întâmplă lucruri regizate și nu imprevizibile. Iar cele imprevizibile sunt salvate tot în ideea spectacolului.
7. Dar ca regizor?
Ca regizor mă tem de mai multe lucruri. Mă tem că nu îmi vor mai plăcea propriile spectacole, am impresia uneori că sunt făcute de altcineva. Munca regizorului se termină atunci când spectacolul urcă pe scenă, el nu mai poate interveni, la fel ca un antrenor de fotbal.
8. Ce apreciezi cel mai mult la cei doi actori alături de care joci în „Trași la xerox”?
Majoritatea spectacolelor mele sunt făcute cu prieteni și am noroc că pot face aceste lucruri și în alte spații față de cel în care sunt angajat. Îmi pot lua prietenii să lucrez cu ei și atunci pot face această selecție afectivă.
9. Crezi că influențează impresia publicului sala în care se joacă spectacolul? În ce sens?
Cu siguranță. Dacă spectatorul vine la teatrelli, el vine pentru că sala presupune o anumită intimitate ce nu poate fi atinsă în locații cu un număr mai mare de locuri. Este alt tip de spectacol, pentru că ești mai aproape de actor, îl poți auzi respirând, trec printre spectatori de multe ori. Noi, cei care lucrăm în instituții mamut, adorăm să coborâm, într-un fel în relație, sensibilitate. Aici contează calitatea emoțională și aceea a relației dintre actori. O relație de prietenie nu poate fi suplinită printr-o lună de repetiții.
10. Sala teatrelli este nouă în spațiul cultural bucureștean. Cu ce simți că este diferită față de ceea ce există deja?
Toți prietenii cu care am ajuns aici apreciau tocmai această calitate de intimitate, de lucru select, de emoție împărtășită și privilegiată de numărul redus de spectatori. Doar o sală mai mică poate genera asemenea sensibilități, gânduri, o tăcere puternică. Îți poți da seama ce îl motivează pe cel de pe scenă. Sentimentul este mult mai profund într-un astfel de loc. Și în spectacolele mele comicul este o stare.
