În concordanță cu identitatea sălii teatrelli, interviurile vor explora caracterul unic al fiecărui act artistic și legătura specială care se creează între artist și public.
1. Alina Manole este ”un om bun” și ”un om fericit”. Cum?
Sunt un om bun pur și simplu. Fără să mă gândesc la asta. Măsura bunătății îmi vine din răspunsul sau reacțiile celor din jur. Prietenii îmi mai spun din când în când că există și riscul ca bunătatea să-mi fie confundată cu prostia, dar altfel nu pot funcționa.
Sunt un om fericit așa cum suntem toți: din când în când. Numesc fericite momentele și întâlnirile speciale din viața mea. Revelația durează o secundă și este suficientă pentru starea de bine care o urmează. Fericirea e în lucruri mici, în detalii. Una dintre piesele care vor fi pe viitorul album începe cam așa : „Fericirea nu înseamnă concediu în Rai….e în lucruri mici, uite-o, e-n cana cu ceai” (n.n. titlul piesei – Fericirea de Luni.
2. Ne îndrăgostim, fără să ne dăm seama, de temele ”incomode” pe care le transformi în muzică. Cum reușești să le cânți cu atât de multă seninătate în voce?
Nu cred că există exclusivități pe termen lung în iubire. E o realitate pe care o știm cu toții dar pe care o refuzăm în universul intim. Să auzi povestea unor amanți e infinit mai ușor decât să o trăiești. Uneori devine incomod să și auzi despre asta. Seninătatea pe care o vezi e doar în unele piese, cele în care simțul umorului își pune amprenta. Restul stau sub semnul unei încărcături emoționale mari și nu de fiecare dată voi zâmbi în timp ce cânt. Măcar datorită empatiei cu alte situații reale, dacă nu cu propria-mi realitate.
3. Cum te-ai simțit când ai luat pentru prima oară o chitară în mână?
Mică. Era un instrument uriaș pentru copilul de atunci: o chitară double-six, Reghin, din 1977. Încă o mai am.
4. Dacă ți s-ar oferi posibilitatea să îți iei viața de la început, ai schimba drumul pe care l-ai ales?
Fiecare alegere pe care am facut-o a avut un scop mai presus de mine. Asta simt. Drumul muzical nu a fost primul ales în dezvoltarea mea ca individ. Așa am ajuns sociolog (am o profesie minunată). Reîntoarcerea la muzică s-a întâmplat într-un context potrivit, fix în acel moment în care aveam nevoie de asta. Să regret toată călătoria de până acum, toți oamenii pe care i-am întâlnit, toate drumurile, întâmplările prin care am trecut? N-am cum. Mi-aș nega omul de acum, de care îmi place, cu toți piticii lui, cu toate naivitățile, iubirile, pasiunile, fricile…
5. Ne povestești despre îndrăgostiții teribili. Povestește-ne ceva și despre ”fizica lor emoțională”.
Mai bine spunem ecuația lor emoțională :) Îndrăgostiții teribili sunt cei care urcă până la Lună pentru a-i da forma iubirii lor. Îndrăgostiți de partenerul oficial sau de un altul (un strop de realitate: dintr-o altă relație sau căsnicie), aceștia fac gesturi superbe, unice, în universul posibil. E greu să surprinzi în cuvinte emoția iubirii incipiente, care dă curaj și extaz. Gesturile lor rămân.
6. Cu o notă nostalgică te întrebăm: cui ar trebui să dăruim ”Luna Pătrată”?
Mai nou cred ca Luna Pătrată este una singură dar nu singura posibilă. Am auzit eu ca Luna are posibilitate de regenerare…așa că poate fi dăruită celui pe care îl iubesti ACUM. Peste o vreme, în alt prezent, o mai poți dărui o dată. Avem parte, mulți dintre noi, de mai multe iubiri uriașe, de ce să privăm vreuna dintre ele de gesturile mari, frumoase? Luna Pătrată e o declarație de dragoste făcută din toată inima pentru cel/cea la care e inima ta într-un anumit moment al vieții tale.
7. Ce nume i-ai da emoției dinaintea pasului pe care l-ai făcut pentru prima oară pe o scenă?
Inițial mă gândeam că ar trebui să iau DEX-ul și formez un cuvânt nespus de lung care să adune în el toate definițiile posibile ale momentului. Apoi mi-a venit în minte un singur cuvânt: Muzică
8. „Și te iubesc atât de … ”?
”Și te iubesc atât de … așa și-așa” …asta da o joacă pentru cuplurile în care lucrurile nu mai merg. Simțul umorului ne salvează, cred ca am spus asta și mai devreme. De aici a pornit cântecelul. Mă plictiseam cumplit.
9. Crezi ca influențează impresia publicului sala în care se petrece spectacolul? În ce fel?
Dacă publicul, pe timpul spectacolului, mai este atent la orice altceva decât ce se întâmplă pe scenă…atunci ceva nu e bine cu siguranță. Îmi place să susțin concerte acolo unde m-aș duce ca spectator. Vreau confort pentru a putea să mă bucur și să fiu atentă la actul artistic de pe scenă. Îmi doresc zgomote cât mai puține în jur, altele decât cele care vin de pe scenă. De aceea nu mă vei vedea vorbind în timp ce altcineva cântă. Este o chestiune de respect. Cu cât o sală de concert oferă mai mult confort cu atât eu, artistul de pe scenă, voi sta liniștită că nu există motive pentru care cei din fața mea să nu își deseneze o stare anume, pornind de la muzica pe care o cânt.
10. Sala teatrelli este nouă în spațiul cultural bucureștean. Cu ce simți că este diferită față de ceea ce există deja?
Detaliul care mi-a atras atenția, ca spectator, atunci când am poposit pentru prima dată la teatrelli, a fost acela al fotoliilor cu spătar înalt. Am și scris despre asta pe blog. E un detaliu subiectiv, minor. Mi-a plăcut grija pentru estetica spațiului. Nu se fumează în timpul concertului și asta e iarăși bine pentru o bună parte a publicului. Conceptul de teatru-bar e greu de găsit în București. Ca artist am simțit că pot să-i răsfăț pe cei care vin: stăteau comod, cu o cafea sau un pahar de vin pe masă, aveu loc pentru gânduri. Îmi rămânea doar să cânt, alături de colegii mei de scenă, și să comunic, prin muzică, cu inimile celor veniți la concert.
