Cunoscută în calendarul popular ca Joi Mari sau Joimărica, această zi reprezintă un reper important al Săptămânii Patimilor, fiind o zi plină de practici ritualice, creștine și precreștine. Joi Mari este văzută ca un prag simbolic, un fel de răspântie între viață și moarte, care aduce cu sine multă grijă pentru a îndeplini toate cele rânduite de tradiție și de biserică.
Pentru femei, Joi Mari este o zi lungă, cu activități care încep înainte de revărsatul zorilor și se termină după miezul nopții. În biserică, joia sunt prăznuite Spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina cea de Taină, la care s-a instituit Taina Sfintei Împărtășanii (Euharistia), Rugăciunea din Grădina Ghetsimani și Prinderea Domnului de către farisei. Este Joia celor 12 Evanghelii la care tot creștinul știe că nu trebuie să lipsească, dacă vrea să fie sănătos tot anul și necazurile să îl ocolească.
În calendarul popular, în această zi sunt concentrate mai multe categorii de obiceiuri. Unele au caracter comemorativ, fiind dedicate pomenirii moşilor şi strămoşilor – este ultima zi în care li se mai poate da pomană – altele au funcţie augurală, anticipând purificarea sufletelor şi renaşterea spirituală pe care le vom dobândi prin sacrificiul lui Hristos; se prefigurează simbolic Învierea Mântuitorului prin roșirea ouălor și preparatul aluaturilor rituale pentru pască și cozonaci.
În Joia Mare, un moment special este luminarea gospodăriilor și a cimitirelor prin aprinderea focurilor purificatoare. Nu există familie care să nu meargă la Joi Mari la mormintele rudelor decedate. Există credința că, așa cum noi ne primenim pentru a întâmpina Sărbătorile Pascale, tot așa și mormintele trebuie îngrijite.
În majoritatea satelor din sudul ţării (Dobrogea, Muntenia, Oltenia şi sudul Banatului), la Joi Mari, înainte de răsăritul soarelui, femeile pornesc spre cimitire. Într-o mână ele poartă focul (jăratecul pus în tămâierniță/ulcică de lut) pentru tămâiatul mormintelor, iar în cealaltă duc coşul cu Joimărici – ulcele de lut, special cumpărate și pregătite ca ofrandă pentru sufletele răposaţilor.
Adesea, femeile sunt însoţite de copiii care vor primi pomana. Intrând în cimitir, fiecare merge la mormântul său şi începe a-i jeli pe cei morţi, strigându-i pe nume. În dosul crucilor, aprind câte un foc, fie din resturile adunate de pe mormânt, fie din nuiele special aduse de acasă.
Rostul acestui foc se leagă de bogatul simbolism al flăcării purificatoare, aprinsă acum, deoarece se crede că spiritele răposaţilor trebuie să se încălzească, întrucât urmează să părăsească lumea de dincolo, pentru a se întoarce la casele de unde au plecat, pe de altă parte, focul va distruge eventuala lor maleficitate.
Practicate și astăzi în mediul rural și sporadic în orașe, ritualurile de comemorare a celor răposați la Joi Mari reprezintă, în mentalul popular, o formă de exprimare a respectului față de strămoși, atestând, totodată, arhaice convingeri în nemurirea sufletelor. Din această perspectivă, la marile sărbători, precum Paștile, românii cred că sufletele celor plecați revin, bucurându-se alături de cei vii, de Învierea Mântuitorului.
De la Joi Mari și până la Moșii de Rusalii, se spune că spiritele rămân acasă, odihnindu-se pe streaşina casei sau în dosul ușii.
În Transilvania, femeile chiar pregătesc din timp o bucată de pânză nouă, de cânepă, pe care o așază în spatele ușii de la intrarea în casă, pentru „odihna sufletelor”; remarcăm folosirea pânzei de cânepă, care are asupra spiritelor aceleaşi virtuţi purificatoare.
Prof. univ. dr. Doina Ișfănoni
